Versurile semnate de Iolanda Mitrofan (Indara) se află la granița dintre sensibilitate și un soi de nostalgie asumată la care ai acces abia după ce ai dezlegat măcar câteva taine ale vieții. Sensibilitatea accentuată nu obstrucționează însă atenția, acea stare de trezie analitică, caracteristică mai ales celor care au în grijă studiul minții și al comportamentului uman. Volumul de față, cel de-al cincilea publicat de autoare, răsfață cititorul prin imagini poetice tulburătoare: „firul de argint care te înconjoară”, „îi scriu poeme șchioape lui Dumnezeu pe un petec de inimă”, „umbra ta alungită – fluviu în căutarea oceanului sau rănile mele se deschid ca nuferii”. Un fin instinct pentru metaforă transformă cuvintele într-un spectacol filosofic efervescent oferit celor dispuși să-l găzduiască în scena minții lor.