„Nu era, oare, viaţa în sine un bun, indiferent dacă e sau nu configurată în aşa fel încât să i se spună «fericită»? Johannes Friedemann simţea acest lucru şi îi era dragă viaţa. Nimeni nu înţelege cu cată grijă profundă ştia să deguste bucuriile care-i erau accesibile, el, care renunţase la cea mai mare fericire ce ne poate fi dăruită. Ajunse să înţeleagă că merită să te bucuri de toate lucrurile şi că este aproape o neghiobie să împărţi întâmplările vieţii în fericite şi nefericite. Accepta bucuros toate simţămintele şi dispoziţiile sufleteşti şi le cultiva, atât pe cele triste, cât şi pe cele vesele, chiar şi dorinţele neîmplinite – nostalgia. Le îndrăgea pentru ele însele şi-şi spunea că odată cu împlinirea lor s-ar pierde ceea ce era mai de preţ. Da, era un epicurean micul domn Friedemann!“