„Ne mândrim în asemenea măsură cu Eminescu, încât aproape că nu mai simţim nevoia să-l citim. Ni se pare că îl cunoaștem. Nu e el ilustrarea supremă a virtuţilor naţionale? Nu e el justificarea noastră în absolut? Numai că, redus la efigie, la poza de manual, poetul riscă să fie uitat. Eminescu nu înseamnă doar Luceafărul, Scrisoarea a III-a, Somnoroase păsărele sau Pe lîngă plopii fără soț. E mult mai mult şi e altfeldecât l-am fixat în memoria noastră. E grav, dar se şi joacă, e trist, dar poate fi şi binedispus, e solemn şi profetic, dar poate să fie şi ironic sau plictisit. Asta am încercat să arăt prin versurile pe care am ales să le citesc pentru dumneavoastră.“ (Andrei PLEŞU)