Poezia Norei Iuga nu s-a schimbat aproape deloc de la volumul de debut din 1968,Nu e vina mea, şi până la cum plâng parantezele ( 2016). În linii mari. A câştigat, cum era normal, în fineţe şi în graţie.A rămas la fel de reticentă
liric, sugrumând emoţia, cum spune plastic unul din numeroşii comentatori recenţi. Nu-mi dau seama prin ce i-a cucerit Nora Iuga pe poeţii ultimei generaţii, pentru care este Marea Doamnă a poeziei, iarăşi cu expresia unuia dintre aceştia.
Angela Marinescu, ea, şi-a adaptat în mod vizibil poezia mai nouă standardelor douămiiste.Nu şi Nora Iuga, deşi îl admiră, bunăoară, pe junele Robert G. Elekes, pe coperta cărţii de debut a căruia a scris câteva cuvinte de preţuire.