Ne încărcăm memoria cu numele unor politicieni inculți și agresivi, dar îi ignorăm pe oamenii noștri de cultură, de la care am avea de învățat. Un asemenea om este Leo Butnaru, poet, eseist și traducător de elită. Cărțile sale, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităților limbii române, îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic.

Civilizat și surâzător, Leo Butnaru este și o prezență cuceritoare în societate. La discuțiile cu alți scriitori, la întâlnirile cu publicul, la festivalurile de poezie din alte țări se remarcă imediat prin capacitatea de a comunica în mai multe limbi și prin eleganța atitudinii.

Alex ȘTEFĂNESCU

Noțiunea de leologism veni pe lume în anul 2005, am impresia. Împreună cu 2-3 prieteni ieșeni, pornisem în drum spre Botoșani, la manifestările Eminescu. La Hârlău, ca de obicei, oprisem pentru un popas-pauză de cafea. Cu prietenul Lucian Vasiliu ne-am apropiat de vitrina librăriei, jumătate din spațiul căreia deja fusese acaparat pentru sediu de nu mai țin minte ce partid. În jumătatea rămasă cu veche destinație, dar cărți mai puține, în vitrină stătea, stingher, „Dicționarul de neologisme”. Atunci i-am și spus prietenului Lucian Vasiliu: „Odată ce există cel de neologisme, de ce nu ar fi și un Dicționar de leologisme”? Faptul că „Prima carte de leologisme” i-am dedicat-o lui Lucian Vasiliu e legat și de acel moment, dar și de altele, în care, pe când ne întâlneam, fie la Casa Pogor, pe Corso din Iași sau la ședințele Consiliului USM, în București, ad hoc, în discuțiile noastre scânteia câte vreo vorbă mai deosebită, poate că chiar câte un leologism...