Camera i se mutase acum in casa mica, de parca nu mai aveau loc de el. Abia astepta sa se intoarca la camin, la facultate. Rostul lui parca nu mai era aici.

Am intalnit mai rar, in ultimii douazeci de ani, o atat de mare dezinvoltura a povestitului. Scriitorul roman se exprima cel mai adesea foarte crispat, intepat, scortos, pretentios, inutil sofisticat, muncit cum este, de gandul ca va candida neaparat la Nobel sau vreun alt mare premiu mondial. Passionaria Stoicescu nu pare sa se sinchiseasca de astfel de pariuri marete, cu care sa striveasca mapamondul literar. Scrie cu naturalete, cu o nedisimulata placere de a spune povesti, ca si cand nu ar vrea decat sa formuleze fraze si constructii pe intelesul tuturor. Un dar esential pentru povestire. (…)Se poate vedea, la intalnirea cu aceste proze, ca fluenta lor vine dintr-o discreta imbinare intre ritm, tehnica, limbaj si elemente de valoare narativa. (…)Passionaria Stoicescu este o scriitoare cu mare mestesug si cu talentul de a-si rasplati lectorul cu noi si noi fatete ale talentului de a surprinde fiinta umana in micile ei ispravi ale cotidianului sau ale unui intreg curs al vietii. - Radu Voinescu, Arta povestirii, revista Cafeneaua literara, nr.12,2012, Pitesti