Căutam s-o conving că se va face bine şi va scrie o carte folosind scrisorile.
— Da, aş fi vrut, dar n-ar fi fost posibil. Eu sunt măritată. El era însurat... Acum e prea târziu. Vă las scrisorile. Jurnalul. Marie Bashkirtseff dorea şi ea să lase jurnalul unui scriitor. Se agăţa de jurnalul acela, care era unica ei şansă de a supravieţui. Şi îi scrie lui Maupassant: „Oamenii pe deplin fericiţi, puternici şi sănătoşi sunt oare pregătiţi cum trebuie ca să înţeleagă să pătrundă, să exprime viaţa, viaţa noastră atât de chinuită şi atât de scurtă? Oare cei exuberanţi sunt făcuţi ca să descopere toate mizeriile, toate suferinţele care ne înconjoară, să bage de seamă că moartea loveşte neîncetat, în fiecare zi, pretutindeni, cruntă, oarbă, fatală?” Nu se ştie dacă l-a cunoscut pe Maupassant, dacă i-a lăsat jurnalul. Dar datorită jurnalului a reuşit să supravieţuiască. Eu vreau să salvez scrisorile. Aici e iubirea noastră, viaţa noastră. Pe urmă, fiecare a văzut sau a crezut altfel. Pentru el important era să se ocupe de lucrările lui de psihiatrie, să scrie. Era convins că numai aşa poate să se exprime pe el şi să-i ajute pe oameni. Fiecare credea că poate să-i ajute, dar altfel. „Şi dacă mături strada faci o treabă utilă, dar eu pot să fac mai mult, pot să fac mai bine. Pot să fiu altfel util, îmi spunea. Tu te pierzi în treburi pe care şi alţii pot să le facă sau să nu le facă. Totuna.”, „Cum totuna?” protestam: „N-ar folosi la nimic să-ţi explic, tot n-ai înţelege. Alfabetizarea se va face şi fără tine, fără noi. Dar cărţile mele nu pot să le scriu decât eu.” O să găsiţi pagini de jurnal, foi răzleţe, însemnări...