Cartea de față nu este o istorie a raporturilor dintre Veneția și Moldova, nicio monografie a luptelor lui Ștefan cel Mare cu turcii și cu atât mai puțin o prezentare a conflictului Imperiului Otoman cu Veneția care s-a derulat între 1463 și 1479. Este doar o „poveste” despre un moment de răscruce în istoria Moldovei medievale când, în urma expediției sultanului Baiazid al II-lea din 1484, cetățile Chilia și Cetatea Albă, împreună cu o bună parte din colțul sud-estic al principatului, au fost anexate Imperiului Otoman. Cât de importante au fost aceste două fortărețe rezultă nu numai din compararea lor, în vocabularul politic al timpului, cu o poartă a creștinătății, dar și din înverșunarea cu care Moldova le-a apărat în secolele XIV-XV. Cetatea Albă a făcut obiectul rivalității cu Lituania marelui duce Vitold și, ulterior, a rezistat mai multor atacuri otomane, în timp ce Chilia a fost, în paralel, mărul discordiei în raporturile moldo-muntene, respectiv ungaro-polone, cetatea schimbându-și de mai multe ori stăpânii.
***
După tumultul provocat în 1484 Ștefan cel Mare a trecut într-un plan secund în rapoartele venețiene transmise din Imperiul Otoman. Tăcerea așternută progresiv părea să indice că furtuna s-a îndepărtat de hotarele Moldovei fără ca nimeni să poată ști exact încotro aveau să se îndrepte oștile sultanului. Veștile sosite din Constantinopol și Adrianopol păreau să certifice că următoarea țintă avea să fie Egiptul, deși îndoieli încă mai persistau. Exista însă și o certitudine: după expediția din 1484 flota otomană nu mai putea acționa decât în Mediterana pentru că, în Marea Neagră, nu mai rămăsese nimic de cucerit (piu luogo non e rimasto in mar mazor).
Ovidiu Cristea