Există depresie fără lacrimi? Ne confruntăm, în prezent, cu o epidemie de autism? Divorțul le creează întotdeauna tulburări grave copiilor? Marijuana creează dependență? Prădătorii sexuali recidivează întotdeauna? Din păcate, miturile despre sănătatea mentală sunt larg răspândite și le auzim din nenumărate surse, inclusiv din media și din părerile unor oameni fără pregătire în domeniul psihologiei. Cartea de față ne arată că unele dintre cele mai ferm susținute credințe ale noastre sunt contrazise de descoperirile cercetărilor științifice și ne ajută să ne formăm opinii bazate pe fapte și nu pe ficțiuni, conducând astfel atitudini și comportamente mai adecvate față de persoanele cu boli mentale.

Hal Arkowitz a fost profesor de psihologie la Universittatea Arizona. A publicat numeroase lucrări despre depresie, anxietate, psihoterapie și interviul motivațional, fiind interesat de modul în care apare schimbarea în procesul terapeutic.

Scott Lilienfeld este profesor de psihologie la Universitatea Emory din Atlanta. A publicat peste 300 de lucrări despre tulburările de personalitate, tulburările disociative, diagnosticul psihiatric, pseudoștiința în psihologie și practica psihologiei clinice bazată pe dovezi științifice.

Imaginați-vă un tratament pentru depresie care are următoarele calități:
• Este la fel de eficient ca medicamentele antidepresive, dar sunt absente efectele secundare.
• Rezultatele terapeutice durează mai mult decât cele ale medicamentelor antidepresive, după încheierea tratamentului.
• Beneficiile tratamentului se generalizează la multe domenii ale vieții.
• Cauzează modificări în creier cu privire la procesele asociate cu depresia.
• Tipic, trebuie să fie administrat doar o dată pe săptămână.
• În general, costă la fel sau mai puțin decât medicamentele.

Sună prea bine ca să fie adevărat? De fapt, un astfel de tratament există de decenii, deși mulți oameni nu știu de el. Se numește: psihoterapie. De ce atât de mulți oameni nu cunosc aceste fapte?

Autorii

Hipnotizatorul, legănând un ceas de buzunar în fața ochilor subiectului, intonează încet: „Ți se face somn... Ți se face somn...". Capul subiectului se prăbușește brusc în față, într-o transă profundă, asemănătoare somnului, ignorând toți stimulii din jur, cu excepția vocii blânde a hipnotizatorului. Lipsit de puterea de a rezista influenței hipnotizatorului, subiectul i se supune la fiecare comandă, inclusiv la instrucțiunea de a pune în act o scenă supărătoare din copilărie. La „trezirea" din transă, după o jumătate de oră, nu are nicio amintire a ceea ce s-a întâmplat. De fapt, această descriere familiară, prezentată în multe filme, cuprinde o mulțime de preconcepții eronate.

Autorii