„Personalitate emblematică a mișcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (București), Alexandru Mironescu (1903-1973) nu a consimțit să colaboreze în niciun fel cu regimul comunist din România. A ales tăcerea, chiar dacă lucra intens – atât cât i s-a permis, căci între anii 1958 și 1963 a fost în închisoare –, ducea viața unui intelectual de înaltă ținută. Studiile sale universitare într-ale științelor exacte, doctoratul în filozofie luat la București (1926), alt doctorat „ès Sciences physiques” dobândit la Universitatea Sorbona (1929) aveau să-i asigure la revenirea în țară perspectiva unei cariere științifice și academice. Fiind un intelectual cu deschidere enciclopedică, cum mai erau câteva personalități în plină forță ale interbelicului românesc – Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu –, cu care a fost prieten, Alexandru Mironescu a mai scris până la finalul vieții pământești: proză, teatru, poezie, eseuri filosofice, a fost angajat activ în publicistică (până la instalarea comunismului). În anul 1935 publică un prim roman, Oamenii nimănui, recomandat în calde cuvinte de Panait Istrati.” (Marius Vasileanu)