Pentru neobositul băiat de unsprezece ani, presiunea era un lucru obișnuit. O resimțea zi de zi la școală. Cu toții puneau presiune, de la asistenți, la oamenii de serviciu, la profesori sau directori. Acesta era rolul principal al școlii. Cu cât rezistai unei presiuni mai mari, cu atât erai mai apreciat în Alandalia. Întorsograma școlară nu era doar neprietenoasă, era de-a dreptul urâcioasă. Îți punea piedică, te trăgea de păr, îți dădea mâncărimi la subraț.

Trăgea după tine pe ascuns fie cu un elastic dureros, fie cu o praștie enervantă. Sâcâitoarea adunătură de informații și idei obișnuia să arunce cu nisip în direcția ochilor. Îți trăgea ciuble, dădea cu ciocanul la rotulă, te strângea binișor de gât, îți turna apă rece după cap, te călca pe degetul mic de la picior, îți lipea gumă de mestecat în păr. Îți punea piuneze pe unde prindea, până și acasă. Trebuia urmată la milimetru.

„Teme în exces, cât mai mult și cât mai des” și „Memorez, deci exist” erau principiile de bază ale școlii alandala. Ce nu apărea în programă nu exista. Atrăsese până și părinții de partea sa: după presiunea de la școală urma perpeleala de acasă. Temele pentru acasă aveai impresia că sunt pentru generația viitoare, nu pentru ziua următoare, într-atât erau de multe. Iar în Alandalia mult însemna, automat, și bine.