Scris între anii 1905 și 1909, Alteţă regală poate fi citit în mai multe chei: dincolo de meandrele unei istorii de iubire se află un bildungsroman în care, privită fie cu ironie, fie cu umor, natura umană își dezvăluie cele mai ascunse sentimente, iar ideile sociale, politice și, implicit, estetice ale autorului capătă o formă recognoscibilă. Romanul a fost ecranizat în 1953, în regia lui Harald Braun.
Thomas Mann construieşte un decor de operetă pentru ceea ce el însuși a numit „o comedie în formă de roman“: familia Grimmberg domneşte peste un ducat cu un milion de locuitori, pierdut între păduri, supus unor „stări de fapt îngrijorătoare“, căci finanţele se află într-un declin perpetuu, castelele se degradează văzând cu ochii, iar bărbaţii de stat nu cad de acord asupra măsurilor ce-ar trebui luate. Tocmai atunci când toată lumea este cuprinsă de deznădejde, marea ducesă Dorothea dă naştere unui al doilea prinţ, Klaus Heinrich, care are „o mână sfrijită“. Din acest punct, romanul se desparte în ramificaţii alegorice, ce oferă considerații despre identitate, educaţie, societate. Fericirea lui Klaus Heinrich va deveni, în aceeaşi măsură, şi o fericire obştească, căci el își va găsi marea dragoste şi va împlini profeţia sub semnul căreia i-a fost pusă venirea pe lume.