Titlul Ameninţarea clasicilor poate fi înţeles într-un dublu regim de contradictorialitate. Într-o primă relaţie, înţelegem termenul „ameninţare” prin presiunile exercitate de textele (opiniile) unor scriitori importanţi asupra unor contemporani, factori de decizie în societăţile respective. Vor exista măsuri de retorsiune, deoa­rece foarte mulţi autori vor fi anchetaţi, vor fi trimişi în faţa instan­ţe­lor de judecată, iar unii dintre ei vor petrece zile multe după gratii. Doar pentru că au scris!

Într-o a doua relaţie de confruntare, „amenin­ţarea” poate fi înţeleasă ca forţa ce străbate peste ani, desfiinţând apucături şi mo­ravuri ale societăţii de astăzi, identi­ficate ca tare ale unei lumi ce se aşează prea puţin pe principii, pe legalitate şi respect.

Efectul invers, chiar cu unele note per­verse, este cel de a-i ignora pe clasici, declarându-i revoluţi, de a-i închide în canoane ori de a lua din opera lor, spre exemplu, doar partea literară, con­ve­nabilă, proza „proză” şi de a lăsa deoparte proza jurnalistică. Iar când analizăm textele pentru care importanţi scriitori şi jurnalişti au avut de suportat măsuri represive (legale sau abuzive, arbi­trare), constatăm că anchetarea, judecarea sau condamnarea s-au petrecut pentru atitudinea combativă expri­ma­tă prepon­de­rent (dar nu exclusiv) în articole, în pagini de jurnalism literar sau generalist.