Cartea doamnei Flavia Coposu-Bălescu, scrisă cu dragoste şi nostalgie, cu naturaleţe şi simplitate, este o fermecătoare poveste de viaţă, parcă visată, a unui sat ardelenesc în amiaza libertăţii de după Marea Unire. Sensibilitatea cu care este văzut fiecare amănunt, evanescenţa unor amintiri copilăreşti, uimirea în faţa unei lumi absorbite prea curând de o istorie vitregă, toate aceste calităţi care ţin de simţământul creştin şi de memoria nativă a autoarei ne pun în faţa unei adevărate monografii afective a Transilvaniei profunde, de dincolo de veac.
Relaţia intelectualilor-apostoli cu ţăranii ridicaţi la lumină ar părea azi idilică şi incredibilă, dacă n-ar fi fost însăşi esenţa unei lumi în care morala rurală se sprijinea pe binomul inefabil format din frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni.
Doamna Flavia îşi opreşte relatarea prea devreme. Am vrea să vedem continuarea, adică rezistenţa eroică a oamenilor formaţi în această lume – în mod particular a fratelui său, Corneliu Coposu - din perioada zbuciumată de după sosirea la cârma ţării a celor fără credinţă şi fără ruşine. (Ana Blandiana)