“Dostoievski nu-și face niciodată iluzii, pentru că el însuși se vindecase de ele, după tragicele experiențe personale prin care trecuse.

Dar nu se va putea elibera niciodată de neliniștea lui specială, de puzderia de întrebări chinuitoare care-l bântuiau. Era individul capabil de a deveni stăpânul propriului său destin? Cât reprezenta în această alchimie a fiecăruia dintre noi, voința proprie și gradul de intervenție dumnezeiască?

Era societatea rusă, vrednică de a se mântui vreodată, din ghearele ignoranței și ale cruzimii arbitrariului dezlănțuit? Paradoxul dostoievskian vine și din faptul că (în pofida lucidității sale excepționale) el va deveni în cele din urmă un adept al unei slavofilii, pe care nu o va mai abandona până la moarte, admițând (printre altele) că Rusia avea o menire aparte în istorie, iar specificitatea spiritualității sale (atât de contradictorie și de fascinantă, în egală măsură) o distanța clar de specificul Occidentului european”.