„O lumânare de ceară arde în fața oglinzii. Lumânarea de ceară se consumă încet, flacăra ei micșorându-se, pâlpâind, până la stingere. Imaginea ei din oglindă continuă să ardă, dreaptă, fără să se împuțineze. Desigur, imaginea reflectată a lumânării nu mai transmite căldura flăcării, poate nici durerea, sau bucuria, care au fost motivul aprinderii ei. Dar păstrează lumina. Lumina memoriei, într-o lume tot mai înnoptată în amnezie. Aceasta este, într-o formulare poetică, dar cât se poate de exactă, condiția acestei cărți. Cu mărturisirea smerită că autorul ei este în câteva pagini și oglindă și lumânare.”

(Vasile Gogea)