Poeta – fiinţă senzitivă – înregistrează totul cu radar de fluture, ceea ce o ajută să evite cu graţie contactul cu prea-concretul, căruia i se preferă regimul evanescenţei. De aceea până şi sentimentul de contrariere, ce pare a fi starea cea mai radicală a incompletitudinilor psihice ale eroinei acestor poeme, ajunge la cititor filtrat sonor prin cortine succesive – ninsori sau efluvii miresmatice – sau printr-o pânză de lâncezeală care se aşterne uşor. Evanescenţa aceasta atinge forme amintitoare de anemiile simboliste în clipa în care poeta – supremă levitaţie din real – are sentimentul „peisajului din care lipseşte”. (Cornel Regman)

Expresivitatea, ştiinţa echilibrului între introspecţie şi contrapartida realului, disponibilitatea unui imaginar mereu în alertă, apt să se sedimenteze în compoziţii rafinate, dense, prin gravitatea şi dicţiunea problematizării, par să facă parte din formula talentului Cleopatrei Lorinţiu. Dezvrăjire, luciditate bruscă, trezire într-o exterioritate friguroasă, abuzivă, părăsită de mister. Versul însuşi devine notaţie netă, decupaj halucinant, un fel de stop-cadru al adevărului. Prinsă în reţeaua de nuclee ale dezvrăjirii semantice, poezia Cleopatrei Lorinţiu se face tot mai montaliană. Prin tot mai multă virtuozitate sau printr-un efort al gândului, poeta ia parte la o întâlnire esenţială. Cu sine, fără cruţare, împărtăşind cititorilor o aventură existenţială şi poetică de anvergură europeană. (Geo Vasile)