Radu Andriescu este un campion al discreției și un performer al autoefasării. Scrie atât de transparent, încât pare că povestește, pur și simplu, ceea ce i se întâmplă. Evită vocalizele stilistice, narcisismul metaforei, fanfara simbolului. Și, cu toate acestea, scrie una dintre cele mai valoroase, mai convingătoare, mai „adevărate” poezii de astăzi. Andriescu este un sceptic, neîncrezător în frazele tradiției, în prestigiul adevărurilor. El vorbește, într-un limbaj reticent și autoironic, pentru toți „cei cu trupuri opace,/ născuți imperfecți,/ plini de îndoieli/ și de întrebări stânjenitoare,/ incapabili să zboare cu imaginația/ prin lumile perfecte,/ translucide,/ unde serafii au idei/ în loc de pene/ și transcendență,/ în loc de târtiță”. Iar lucrurile de care se ocupă în poezia sa sunt mai fragile ca îngerii, delicate și insesizabile, imposibil de parafrazat: e vorba de amintire, regret, singurătate, ridicol, revoltă, timiditate și, mai cu seamă, despre „animalul diafan” care e sufletul.
Doris Mironescu