— De mâine cred că se mai înmoaie vremea, spuse Petre, absent, în timp ce se căuta de tutun prin buzunarele hanoracului. Sigur că da, continuă tacticos după ce găsi o frunză uscată și o sfărâmă între degete, răsfirând-o în foiță. Nu are cum să mai țină mult timp, că ne îngroapă pe toți. Tu ce crezi părinte? Ai citit calendarul? Te-ai rugat pentru noi?
Popa se uită la el printre lațele sure ale bretonului care i se împleteau cu barba. Subție ochii, iritat, și dădu din umeri a lehamite, apoi o luă înainte pe ulița înfundată de zăpadă. Nu trebuia să îi dea socoteală lui Petre, groparul deșirat și fără Dumnezeu, mai ales dacă era vorba de vreme. Nici lui și nici altcuiva. Doar lui ’Ăl de sus și numai atunci când o fi să-i vină rostul.
Petre rânji în urma lui și își aprinse mahorca, scuipând firicelele de tutun care i se lipiseră de limbă. Țigara era iute și avea un gust amar. Bărbatul tuși spart și scuipă la picioare, dar nu o aruncă. Mai trase repede câteva fumuri, încăpățânat să nu o lase. Popa îi tot spusese să le rărească, îi zicea aproape în fiecare zi, de ani de zile, de când Petre începuse să tușească tot mai rău, ba uneori se răstea la el, de cele mai multe ori cu ocară: „Vezi că sufli venin! Stinge-o și zi Tatăl Nostru.” Bărbatul îl mai asculta, că doar erau unul după celălalt, prin sate și cătune, prin văi și pe munte. Normal că îi spunea să o lase, ce altceva să îi zică? Avea nevoie de el să dea la lopată. Dar Petre, că așa îi era firea, nu prea îl asculta. „Normal că o să mă certe, își spunea, cine-o mai văzut om sfânt care să te îndemne la păcat?” Dacă s-ar putea, dacă s-ar lua după el, ar fi trebuit să nu mai bea și nici să nu mai mănânce, ci să stea în rugăciune până ce nu-și mai auzea litania de răgetele stomacului. Dar azi parcă s-ar ruga. Azi, oboseala anilor petrecuți pe drumuri îl apăsa mai tare ca niciodată.