Antimodernul se joacă de-a cine-pierde-câștigă, fiindcă expe¬riența lui melancolică îi oferă o pavăză retorică inexpugnabilă. Eșecul în lume reprezintă condiția care face posibilă continuarea la nesfârșit a activității literare. Chiar dacă nu vituperează mereu, fiindcă nu toți o fac, verva antimodernului e de nestăpânit (…).
Iată de ce antimodernitatea nu e deloc incompatibilă cu anumite comportamente care pot fi numite oricum, dar nu conservatoare (apolitismul lor estetic, refuzul angajării nu exclud civismul). Există la antimoderni o falie și o indisciplină inalienabile, care fac din ei contrariul celor de centru, fiindcă dreapta îi consideră de stânga, iar stânga – de dreapta. Negăsindu-și locul, ei pierd pe ambele fronturi, dar își transformă eșecul în câștig.