Suprarealismul, ca supranaturalism, a fost întotdeauna reprezentat de o ironie sceptică asupra limitelor spiritului uman. Ca mișcare, este animat de apariția celor două mari pseudo-științe ale secolului XX, așa cum le numește Foucault în Puterea Psihiatrică, marxismul și psihanaliza. Fără Freud, suprarealismul nu ar fi fost expresia inconștientului eliberat, a refulărilor care prind culoare și a pulsiunilor afective din intimitatea unei gândiri. Nici fără Apollinaire suprarealismul nu ar fi putut depăși limitele naturii umane. De fapt, în ciuda modernității sale, suprarealismul are ceva vetust, scolastic. Știm din tradiția metafizicii antice faptul că natură se traduce ca realitate sau perfecțiune. Nici Toma, nici Augustin nu ar fi putut scrie despre ierarhia gradelor ființării dacă ontologia nu ar fi acceptat diferența de grad și de natură dintre entități. Dumnezeu are mai multă realitate – a se citi mai multă natură decât ființa umană. Ceea ce înseamnă că e mai perfect decât mine. Suprarealismul merge, așadar, după imperfectul estetizat, pe care Breton l-a patronat în coagularea unei avangarde care are cea mai puternică forță de politizare a artei. Astfel, imperfecțiunile ființei umane, în fața cărora Suprarealismul a pus ceasurile curse ale lui Dali și falsa oglindă a lui Magritte, primește, pe linie cathartică, umorul negru.
André Breton