În Terezín, fostul lagăr nazist de deportare, istoria adevărată începe să fie uitată, confiscată de variantele oficiale, seci şi artificiale. Dar Lebo, care s-a născut chiar pe un prici în lagăr, încearcă să păstreze cu orice preţ autenticitatea locului strângând în jurul lui un grup de entuziaşti gata de orice pentru a păstra vii oraşul şi memoria acestuia. În îndepărtatul Belarus, un alt grup încearcă să readucă în atenţie masacrul de la Chatyň creând un înfiorător muzeu al ororilor chiar pe locul unde diavolul şi-a avut atelierul, acolo unde cruzimea umană a atins apogeul, oferind occidentalilor un horror trip de neuitat.

Jáchym Topol scrie despre genocid, nazism, comunism etc., aşa cum n-a mai făcut-o nimeni până la el, amestecând realitatea cu ficţiunea, umorul negru cu oroarea, într-o manieră originală şi curajoasă. În Atelierul Diavolului, Topol ridică întrebări incomode privind felul în care s-a înţeles comemorarea atrocităţilor trecutului, aducând în discuţie subiecte trecute de cele mai multe ori sub tăcere.

„Chiar mi-ar face plăcere să scriu despre oameni – ea îl iubeşte pe el, el o iubeşte sau nu pe ea – o dramă majoră de felul ăsta. Dar pe fiecare stradă şi în fiecare sat din Europa Centrală a trăit cineva care a fost într-un lagăr de exterminare, sau cineva care a trimis oameni acolo. Nu pot scrie o poveste din anii ’50, ’60, ’70 sau ’80 fără comunişti sau nazişti, pentru că nu ar fi realistă.“
Jáchym Topol