„Audiovizualul în opoziție. Gândirea critică în eseuri video și cinema-eseu” își propune să discute anumite tendințe ale criticii de film în forma sa videografică – adică sub formă de eseuri audiovizuale digitale ale căror mediu de distribuție favorabil e internetul. Primul și cel mai evident obstacol este faptul că referirea la obiectele studiate e mult mai anevoioasă, pe paginile unei cărți, decât în cazul unei bibliografii tradiționale. Conținutul online nu e făcut să fie căutat alfabetic, ci accesibil printr-un click.
Playlist-ul de mai jos este o încercare de a depăși acest obstacol prin reluarea mai multor eseuri video la care mă refer în volum – prea multe ca să-mi închipui că le transcrie cineva linkul din notele de subsol sau ca să le strecor într-un colț de pagină în cod QR, însă destul de puține ca să fie urmărite ca orice alt playlist. Cu ordinea un pic schimbată și grupate în jurul unor termeni-cheie, sper că ele își vor găsi chiar în lipsa contextului inițial o coerență proprie. Fără să fie un best of (deși cele mai multe sunt remarcabile și/sau deschizătoare de drumuri), împreună reprezintă – de-a lungul axei între ludic și teoretic – posibilitățile criticii videografice după aproximativ un deceniu în care s-a solidificat în forma actuală, adaptată mediului online. Voi evita să intru în comentarii detaliate pe marginea link-urilor de mai jos (data trecută când am încercat să fac asta, a ieșit un volum întreg), însă sper ca scurtele explicații să facă mai ușoară navigarea printre ele.
Introducere în critică videografică
• Fosse Time de Matt Zoller Seitz, pe care l-am remarcat în urmă cu mulți ani ca versiune audiovizuală a unui articol din New York Times al aceluiași autor. De remarcat faptul că versiunea audiovizuală – un bonus de DVD/scurtmetraj montat din filmele lui Bob Fosse și însoțit de comentariul expert al lui Zoller Seitz condensează mai multe informații și comentarii adesea mai fine ca în forma aparent mai liberă și autoritară a textului scris;

• Cinematic Smiles și Cinematic Hugs de Jose Rico sunt supercut-uri, adică cea mai simplă formal & de regulă cea mai agreabilă în conținut categorie a eseului video, conținând exact ce le spune numele, dar dirijând într-un final atenția la diferențele subtile dintre zâmbetele/îmbrățișările enumerate, care în fond servesc narațiunile în scopuri variate. Exemple mai ambițioase de supercut sunt When Words Fail de Filmscalpel/David Verdeure (o inventariere a funcțiilor tăcerii în filme) și Delphine Aprisionada de Ricardo Pinto de Magalhães (un studiu al prestațiilor actoricești ale lui Delphine Seyrig, actriță care a lucrat cu autori europeni și a cărei contribuție proprie este adesea trecută cu vederea în discursul critic centrat pe regizor, dar cât se poate de evidentă aici);

• The Thinking Machine 5: One Hell of a Ride de Cristina Álvarez López & Adrian Martin e o comparație formală remarcabilă, realizată exclusiv prin montaj paralel și fără comentarii verbale, între două filme (Inland Empire - r. David Lynch, 2006 - și Smiley Face - r. Gregg Araki, 2007) care la prima vedere nu se aseamănă simțitor. Putem ști cert dacă vreunul dintre filme influențat într-adevăr de celălalt? Nu contează, pentru că niciun argument circumstanțial n-ar fi la fel de convingător ca alăturarea pe care o vedem cu ochii noștri;

• Edgar Wright – How to Do Visual Comedy de Tony Zhou e o lecție de cinema dinamică & ilustrată, în care Wright e lăudat ca maestru al regiei comice și restul comediilor contemporane, mai puțin creative în termeni cinematografici, sunt prin comparație făcute să pară scenarii fără imaginație citite pe roluri;

• A Woman’s Search for Meaning: Notes on CLEO FROM 5 TO 7 and VAGABOND de Arielle Bernstein and Serena Bramble analizează filme de Agnès Varda într-un studiu introductiv cât se poate de concis și competent;

• Fembot in a Red Dress de Allison De Fren și Born Sexy Yesterday de Pop Culture Detective tratează aproximativ același subiect – sexualizarea personajelor feminine, umane sau nu, din science fiction, – iar vizibila diferență de idiom între ele e sugestivă pentru convențiile academice, respectiv pop, de critică videografică;

• Why Framing Matters in Movies de Chloé Galibert-Laîné, Cameraperson to Person de Conor Bateman și The Unloved: Crash de Scout Tafoya au puține în comun dincolo de adresarea către neprofesioniști și faptul că le-am ales ca studii de caz pentru o analiză detaliată. Totuși, luate împreună ca repere față de presupușii poli ai modului didactic și al celui poetic, ele se dovedesc a le împleti pe amândouă: fie „îndulcesc” tonul pedagogic cu interludii expresive, fie ancorează subiectivitatea în informații generice și afirmații cât de puțin atacabile, arătând că distincția între didactic și poetic e mai degrabă una operațională.
Istorii ale cinemaului
Deși într-un dezavantaj absolut față de seriile de mai multe ore produse de televiziuni cu mult mai multe resurse, eseurile video încearcă adesea să recapituleze subiecte vaste. Site-ul cinefil No Film School realizează cu succes grupaje și playlist-uri de eseuri video pe teme canonice, de școală de film. Adesea simplificatoare în elanul de a acoperi mult teren, mai ales în mâinile unor tineri în plin proces de descoperire, au totuși potențialul de a furniza informații elementare și un sneak preview prin secvențele citate pentru regiuni și perioade frecvent neglijate în spațiul anglofon. Un exemplu notabil în acest sens e A Revolution on Screen: The Cinema of the People’s Republic of China de Kevin B. Lee.
Mark Rappaport
Veriga-lipsă între filmele found footage și eseurile video despre cinema, Rappaport s-a inventat ca regizor de film experimental și a fost reinventat mai recent ca părintele eseurilor audiovizuale cinefile. Am scris despre el pentru Acoperișul de Sticlă și i-am urmărit consecvent producțiile recente, care, însă, nu sunt toate la fel de accesibile. Câteva eseuri video vechi și noi, scurte sau de lungmetraj, sunt disponibile pentru o sumă modică pe platforma Re:Voir, unul este comisionat și publicat pe YouTube de Talkhouse (The Empty Screen), iar altul a devenit disponibil pe canalul YouTube al companiei FilmRise (The Silver Screen: Color Me Lavender). Cele mai multe funcționează după logica unui jurnal de cinefil împătimit cu un sclipitor simț al observații și asocierii, fie că este sau nu prezentă vocea lui Rappaport.

Adaptări ale unor opere scrise
Tradiția criticii scrise este adesea muza surorii ei mai tinere, însă uneori această tradiție e atât recunoscută deschis, cât și prelucrată creativ:
• DÉCORUMS de Catherine Grant (adaptarea audiovizuală a unei cronici de V. F. Perkins, fidelă în spirit, dar luându-și libertăți formale);
• Success de Jaap Kooijman (un soi de videoclip critic cu Diana Ross & Beyonce, structurat pe observațiile criticului Richard Dyer, iar apoi peer reviewed în forma sa finală de același Dyer);
• Notes on Pickpocket de Filmscalpel/David Verdeure (care demonstrează cu talent de design și montaj că Robert Bresson le este consecvent propriilor principii din volumul său despre cinema).
Polemici în AV
Critica audiovizuală e mai degrabă un exercițiu solitar, însă într-un mediu al distribuției instantanee prin platforme unde postarea de response video e parte integrantă din cultură, multe eseuri video sunt explicit sau implicit în dialog cu altele (sau cu toate celelalte, grație privilegiului unui gen în formare).
• The Marvel Symphonic Universe de Tony Zhou și A Theory of Film Music de Dan Golding polemizează despre ce strică originalitatea coloanei sonore la blockbuster-ele contemporane;
• What Makes a Video Essay Great? de Kevin B. Lee trece în revistă cele mai de succes eseuri video din ultimii ani;
• Remixing Rose Hobart de Derek Long discută în același limbaj opera lui Joseph Cornell din 1936, Rose Hobart, precursoare a remix art-ului, ca să arate ce a inclus și ce a scos și ce sens se poate extrage din toate astea;
• The Place of Voiceover in Academic Audiovisual Film and Television Criticism de Ian Garwood face o împărțire între bărbat/femeie/robot, precum și alte distincții mai fine, într-o analiză atentă a rolului vocii din off în critica audiovizuală.
Social media ca obiect de studiu
• Interrogating Zuckerberg. A Bad Lip Reading – un montaj ambițios, dacă nu prin forma sofisticată, prin faptul că îl ridiculizează pe fondatorul Facebook într-un viral distribuit pe propria lui platformă;
• Criticism in the age of TikTok de Charlie Lyne/Charlie Shackleton – în care un critic de film din generația Y speculează asupra reflexelor de spectator ale generației Z;
• Watching the Pain of Others de Chloé Galibert-Laîné – care trece prin found footage de pe YouTube și conversații în video call între necunoscuți cu afinități ca să speculeze în ce fel relația cu propriul corp e una puternic mediată de imagini.
Sex, violență și critică videografică
Un exercițiu de cercetare în care eseurile video, în logica internetului, sunt sortate după cuvinte-cheie arată spectrul pe care se situează discursul videografic (de la pop la experiment formal, de la analiză regizorală sau portret de cineast la secțiune transversală pe tema erotismului sau violenței în filme), chiar pe un subiect strict delimitat. Și bineînțeles, cele pe un subiect mai vast nu sunt neapărat mai bune, iar cele cu parametri restrânși nu sunt neapărat cu bătaie mai scurtă:
Sex, Violence & Routine de Charalambos Varelias
Love against Irony: Maren Ade’s Everyone Else de Kevin B. Lee
Sexual Transgressions of Carlos Reygadas și Not Porn de Tope Ogundare
Movie Violence Done Right de Evan Puschak/Nerdwriter
Am exclus din playlist-ul actual, în ciuda relevanței lor pentru volum, toate videourile care discută reprezentarea rasială. Cele discutate de mine și multe altele se regăsesc în playlist-ul Black Lives Matter, un efort colectiv care se dorește exhaustiv în solidaritatea cu mișcarea pentru drepturi civile și pe care vă invit să-l explorați la linkul anterior. Posibilitățile democratice ale eseului video, de a permite vocilor marginalizate să se facă auzite (într-un grad de neimaginat într-o cultură în care televiziunile sau studiourile dețin monopolul), sunt, cu siguranță, doar o direcție în care se poate dezvolta critica videografică; însă, la momentul actual, e una cât se poate de crucială și demnă de încurajat.