Istoria petrolului este strâns legată de istoria României, țara noastră fiind unul din cei mai mari producători europeni de petrol – în urmă cu câteva decenii – , fapt care a generat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial o bătălie încrâncenată a Marilor Puteri pentru „aurul negru” românesc. Toate aceste informații, la care se adaugă și alte date pline de însemnătate despre începutul, evoluția și afirmarea industriei petrolifere românești, și, în cele din urmă, declinul acesteia, se regăsesc în volumul Aurul negru la români, semnat de Radu Lungu.

În zilele noastre petrolul sau „aurul negru” reprezintă un reper cardinal al economiei. Încă de la începutul descoperirii sale a avut diverse întrebuințări, însă, abia în jurul anului 1900 a devenit factorul decisiv al economiei și baza primei industrii a lumii.

Dacă până în 1900 petrolul servea, prin excelență, la iluminat, situația se va schimba radical odată cu inventarea primelor motoare cu ardere internă, fapt care va produce adevărate răsturnări de situație în ecomomia lumii. Puterile internaționale vor investii puternic în această industrie, însă țările mici, cum este și cazul României, până în 1914 nu vor avea un proiect strategic bine definit cu privire la situația petrolului, după cum precizează autorul, în acest volum.

În primele secțiuni, Radu Lungu descrie întrebuințarea petrolului românesc în Evul Mediu și epoca modernă, punctând apoi, în detaliu, boom-ul petrolier din 1857 și elaborarea legii minelor din 1895, ca urmare a cererii europene de petrol. Trece în revistă, de asemenea, și măsurile legale și politica petroliferă a României, pentru a se axa, în cele din urmă, pe istoria țițeiului românesc în timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial și până în perioada contemporană.

„Boom-ul petrolier” al Ploieștiului pare să fi început către mijlocul secolului al XIX-lea. În primăvara anului 1856, Teodor Mehedințeanu din Păcureți (jud. Prahova), întors dintr-o călătorie de studii, a adus cu el două lămpi care ardeau cu ulei extras din șisturi bituminoase; îndemnat de profesorul Alexe Marin (1814-1895), pionier al învățământului chimic din România, și cu ajutorul farmacistului, sasul Michael Taurgott Steege, întâistătătorul comunității evanghelice (luterane) din București, Teodor Mehedințeanu a distilat țiței obținând astfel un „gaz” care dădea o lumină mai vie și cu mai puțin miros (cf. Alexandra Petre, „Aurul negru și Ploieștiul” (II), în greenly.ro). Anul 1857 este considerat ca dată oficială de naștere a industriei românești de petrol, prin câteva evenimente hotărâtoare. Astfel, cea dintâi rafinărie dotată cu instalație modernă – „Lumina”, cea dintâi „fabrică de gaz” pentru distilarea țițeiului brut – a fost construită, între decembrie1856 – primăvara lui 1857, lângă Ploiești, la bariera Râfov, între gârle, în mahalaua Sf. Dumitru, de Teodor Mehedințeanu (trecută, în 1858, în proprietatea fratelui său, Marin Mehedințeanu); în 1856, Teodor Mehedințeanu obținuse în urma unei licitații, de la primăria Bucureștilor, dreptul exclusiv de aprovizionare, în vederea iluminatului cu gaz lampant a capitalei Țării Românești; contractul a intrat în executare în 1 aprilie 1857, Bucureștii devenind astfel cel dintâi oraș din lume iluminat în întregime cu țiței distilat, care înlocuia uleiul de rapiță (Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 27 și nota 11-13). Din București, iluminarea cu lămpi cu gaz lampant a ajuns și în capitala Moldovei, Iașii (în 1858), precum și în cea a Austriei, Viena (în 1859).