Această carte poate fi considerată lucrarea cea mai importantă din istorie în ceea ce privește conceptul de disociere, teoriile despre traumă și disociere ale lui Pierre Janet fiind considerate de bază în rândurile oamenilor de știință care studiază efectele sindromului stresului post-traumatic (PTSD). Prin studiile sale clinice Pierre Janet a teoretizat legătura între traumele timpurii și disocierea ca reacție de apărare prin care individul se simte deconectat sau începe să se deconecteze de amintirile, emoțiile, gândurile, sentimentele și chiar identitatea lor.

Această lucrare reprezintă teza de doctorat în Filosofie susținută de Pierre Janet la Sorbona în anul 1889. În secolul al XVIII-lea, filosoful Étienne de Condillac își imagina o metodă ingenioasă pentru a studia gândirea umană: ea presupunea existența unei statui ca un „spirit vid” în care să se poată introduce, pe rând, fiecare senzație, emoție, gând și fiecare fenomen al conștiinței. Din păcate, realitatea simultană a tuturor acestor fenomene întrepătrunse l-au făcut pe bietul Condillac să-și exerseze metoda doar în imaginație. Iată însă că starea de catalepsie pe care o aveau bolnavii mintal pe care îi trata Janet „procura aceste suprimări bruște și complete, apoi aceste restaurări graduale ale conștiinței de care dorim să profităm pentru experimentele noastre”.

Pierre Janet considera că diferența dintre o stare patologică și cea normală este una de grad: „Dacă am cunoaște bine bolile mintale, nu ar fi dificil să studiem psihologia normală.” Metoda folosită în lucrarea sa este cea a științelor naturale: faptele au fost adunate prin observație, pe baza cărora au fost formulate ipotezele ce au fost ulterior verificate prin experimente. Subiecții supuși experimentelor au fost persoane isterice și hipnotizabile, atinse de alienare mintală sau epilepsie.