„De-aproape patruzeci de ani regizorul Mihai Măniuțiu își alintă, orânduiește, biciuiește, ocrotește și înscenează coșmarurile cu ludică mărinimie. Și-a petrecut singurătățile dureroase prin sângeroasele tragedii ale vechii Elade, prin Shakespeare, cabaretul expresionist și teatrul-dans. A ficționat borgesian, a cultivat absurdul existențial beckettian, a făcut (amarnic sau extatic) apel la mitologia mortuară din folclorul românesc, ritualizând cu strălucitoare răceală ororile subconștientului colectiv, patima puterii, dezarticularea erotică, mecanismele terorii, uitarea și pustiirea de sine. Acum a ajuns la esență. Înăuntrul ființei. Acolo unde nu mai sunt (em) decât eu și cu mine. Hingherul și umbra lui. Încotro? Și la ce bun? Există ieșire, ispășire, izbăvire? «Suntem în limb», dragă prietene, ar spune camusianul Clamence din Căderea. Adică în anticamera infernului. Bun venit!“ (Dan C. MIHĂILESCU)