Prietenul nostru Daniel Nițoi, actor, regizor, dramaturg, poet, e, mai nou, un recidivist! Nu vă speriați! Un recidivist în alt sens al cuvântului, firește. Adică, recidivează în a da la iveală un nou și valoros (zic eu) volumaș de poezii. Să tot ai parte de asemenea recidive!
Într-o lume ajunsă dincolo de demență, într-o asemenea imensă cloacă a tristeții, violenței, urii, indiferenței, nepăsării, crimei etc., mai poate fi oare loc de un piculeț de POEZIE? Pentru măcar un vers? Pentru o rimă minunată? Pentru o metaforă? Pentru un pic de suflet care mai poate fi mântuit prin binecuvântarea Poeziei? Cred că prezentul volum al lui Daniel Nițoi poate da un răspuns: da, mai poate fi loc pentru Poezie.
Oricum, Daniel se încăpățânează să meargă mai departe, scrâșnind din dinți, mușcând (uneori cu ură dar și cu neputință) din tot ceea ce i se pare a nu fi în ordine în colivia cu nebune care îl înconjoară. Daniel e un poet trist, e un martor activ și intervențional în evenimentele urâte care îl (ne) copleșesc… Vezi poemul „Azi nu e timp să mori”, în care poetul constată că Styxul „s-a mutat în lume”. Și ce, vreți să spuneți că nu e EXACT așa? Chiar ne facem că nu vedem? Chiar uităm atât de repede umilințele la care suntem supuși secundă de secundă? CE face poetul? Scrie, protestează, atrage atenția. Nu e puțin lucru, nu? Alteori, Daniel parcă îmi amintește de Rainer Maria Rilke, firește într-o notă și abordare strict personale și, deci, cu atât mai valoroase. Vezi admirabilele poeme „Vindecă-mă, Doamne!” sau „Rugăciune”. Adevărate rugi sincere și pline de miez adresate Divinității care, pare-se, și-a cam întors fața de la noi (poate chiar pe bună dreptate)… Poate Divinitatea își va reveni totuși, citind versurile Poetului. Lucru posibil, având în vedere poezia „Fericire”, adresată atât de omenește pururei fericite Marii. Caracteristica fundamentală rămâne însă, tristețea. O tristețe metafizică, o tristețe chiar materială, rezultantă a cine știe ce căror dureri ascunse. „Leacul inimii trimis-ai boală” – of!, „Nimic”, o radiografie tot tristă a unei societăți total lipsite de valori, de respectarea familiei, a bunei tradiții, a omenescului, la urma urmelor. Amintesc apoi „Coșmăruiesc adesea”, unde, iată, Daniel inventează un nou și ciudat verb, „A coșmărui” … Verb care vine ca o mănușă pe tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, nu? O undă de speranță apare în final, unde Daniel folosește „arma” oximoronului: „De-aceea-n visul cald al nopților nebune/Coșmăruiesc adesea și gândurile bune.”. Până și frumosul devine, uneori, coșmar, nu?
Pentru Daniel Nițoi poezia rămâne un binecuvântat refugiu sufletesc, un calmant al frământărilor spirituale de care poetul nu duce lipsă. Spun „refugiu”, pentru că acest copil teribil al versului muncește enorm. Citește, studiază, conspectează, analizează, discută, combate, își apără ideile. Cu alte cuvinte, e un om FERM. Și această fermitate este inclusă în aproape fiecare idee, în fiece vers. Bine, acuma, dacă-mi pun mintea, ar trebui, printr-o corectitudine exacerbată, să citez cam din toate poeziile prezentului volum. Lucru care v-ar răpi, însă, bucuria nespusă de a citi nemijlocit frumoasele înșiruiri ale silabelor și profundelor gânduri poetice cu care Daniel ne-a obișnuit de atâta vreme.
Acest „Nițoi reloaded” rămâne un nou și vivace punct de referință în opera poetică, și nu numai, a tânărului și devotatului nostru prieten. Felicitări, Poete! Și hai să mai încercăm să mai și zâmbim, poate că viața nu e chiar atât de tristă…
Sper…
Eugen CRISTEA