In planul literaturii interbelice, G.M. Zamfirescu ramane un destin contorsionat, un nume adaugat „seriei destinelor tragice, frante mult inainte de vreme”, care a lasat mostenire o opera inegala, scriitorul incercand mai multe mijloace de exprimare artistica: dramaturgie, nuvelistica, roman. Trecerile de la un gen la altul au fost, de cele mai multe ori, rezultatul unor dezamagiri, al unor neimpliniri generate de esec, de nerecunoastere sau de succese asa de mult amanate incat i-au amarat gustul victoriei. Incorsetat intr-o realitate pe care o reinterpreteaza, uneori deformant, presat de termene care il chinuiesc pentru ca nu are „usurinta scrisului”, lui G.M. Zamfirescu i se refuza implinirea unui vis, pe cat de simplu aparent, pe atat de dificil in materializarea lui: „Mi-ar fi imposibil sa lucrez incorsetat. Trebuie sa fiu lasat sa respir in voie. Nici n-am cerut alt bun de la viata decat sa fiu lasat sa respir in voie si sa am libertatea sa scriu. Un vis ca oricare altul”.