Problema construirii unei biserici pentru numerosii italieni din Bucuresti a fost pusa pentru prima data în 1913, iar lucrarile au debutat la scurt timp, Biserica Italiana fiind consacrata la 2 iulie 1916, cu putin timp înaintea intrarii României în primul razboi mondial.

Gândita initial ca un lacas destinat exclusiv comunitatii catolice italiene din Bucuresti, arhitectii Mario Stoppa si Giuseppe Tiraboschi au adaptat sursele de inspiratie italiene (Biserica Santa Maria delle Grazzie din Milano, construita în stil vechi lombard), pentru ca beneficiarii sa regaseasca aici atmosfera si spiritul unei biserici traditionale din Italia. Cutremurele din anii 1940, 1977 si 1986 au afectat serios Biserica Italiana, ea fiind consolidata ulterior. De asemenea, cele doua razboaie mondiale si instaurarea regimul comunist au împiedicat buna desfasurare a vietii parohiale; de la 8 martie 1951 si pâna în 1968, Biserica Italiana a ramas închisa, redeschiderea ei având loc în urma tratativelor dintre Guvernul italian si cel comunist de la Bucuresti.

În momentul ridicarii ansamblului bisericii italiene, contextul urban al zonei era total diferit de cel de astazi, neexistând niciuna din cladirile care îl înconjoara atât de strâns acum. Practic, cele 3 compenente ale ansamblului, biserica, campanila si scoala care servea si casei parohiale erau libere, strada din fata fiind mult mai îngusta; ea si-a dobândit aspectul actual abia în anii 30 ani secolului al XX-lea, când bulevardul s-a largit si a fost marginit de cladiri înalte, banci, locuinte. Aceasta, la care se adauga si suprafata redusa primita pentru ansamblu, explica solutia aleasa de arhitecti, dar si consecintele ei estetice în momentul în care aspectul zonei s-a schimbat.