„Încrederea lui o uimi pe Cornelia şi o făcu să spere din nou.

Chipul surâzător al lui Lucian, precum şi ceva nou în felul său de a fi îi atraseră atenţia.

Ce se întâmplase în acea zi?

Pe unde umblase de a ajuns aşa de târziu acasă?

De unde îi venea această certitudine?

Făcuse vreo înţelegere cu tovarăşii?!

Aşa cum îl cunoştea, nu‑i venea să creadă că Lucian ar fi putut să accepte târgul cu comuniştii şi să‑şi vândă conştiinţa. Nici chiar de dragul ei sau al lui Dorli. Să aibe, oare, femeia aceea, Elena Daniello, noua muză, o atât de mare influenţă asupra lui încât să‑i fi redat pofta de viaţă şi de scris?!

Şi ea, Cornelia, ce‑ar putea să facă dacă el se îndrăgostise de o altă femeie?! Să‑i interzică s‑o mai vadă?

Nu putea! Era ca şi cum i‑ar fi cerut să nu mai scrie, să nu mai respire… Ori de câte ori apăruse o nouă iubire în viaţa lui (Domniţa, Eugenia, Coca), Cornelia retrăise cu şi mai multă intensitate perioada de început a dragostei lor. Se reîndrăgostea cu fiecare femeie care îi stârnea o nouă pasiune soţului ei. Îi recunoştea gesturile de altădată, stările, tresărirea şi tremurul, nevoia de a ieşi din casă, îi îmbrăţişa, pătimaşă, dorinţa.

Îi simţea clocotul, freamătul, puterea de a crea. Şi se‑ntorcea singură, dar fericită, în trecut. În prima zi. Într‑o frumoasă zi de octombrie din anul 1916.”