Alexandru DUMITRU, căutând mereu „fildeșul rațiunii”, inventează poemul­–rebus în care poezia, formalizată, cu fluxul întrerupt al sentimentelor și metaforelor neoromanticului, tresare, totuși sub un gând metafizic („știe cineva cum să se trezească în sine?”), într­-un poem „îmbrățișat de îngeri” sau în acest vers antologic: „Ah, Doamne, vino și gândește cu mine”.

Ioan HOLBAN