Impactul emoțional și psihologic al atacurilor aeriene din anii celui de-Al Doilea Război Mondial asupra Bucureștiului este deconstruit la o distanță de 80 de ani de prospețimea mărturiei directe.

Documentele de arhivă asigură baza unei realități istorice pe care nu o putem surprinde decât în esența profund umană, contorsionată și lipsită de apărare a martorilor români, americani și englezi care au avut șansa de a scăpa de focul bombardierelor americane și engleze.

Moartea miilor de civili nevinovați amplifică o vinovăție difuză, resimțită de aviatorii prizonieri (supuși ei înșiși bombardamentelor propriilor camarazi), uimiți de tratamentul bun și civilizat al românilor. Traumatizați de acțiunile militare ale Aliaților și vulnerabilizați de apropierea trupelor sovietice, românii au făcut față acestor momente grele cu profesionalism și empatie.

„Am vrut să ieșim prin scara care duce spre Calea Victoriei, dar nu se putea. Căldura care emana de la Floarea-Soarului era atât de mare, încât unii au suferit grave arsuri, numai fiindcă vântul și-a schimbat direcția. Cineva a descuiat o ușă blindată, de incendiu, care dădea spre strada Luterană. Era soare, dar nu se vedea bine.

Mult fum cu miros specific (atunci aveam să-l cunosc) și fâșii lungi de funingine. […] Floarea-Soarelui, hotelul Splendid etc. etc. nu mai existau. […] Ajungând în Piața Buzești, am văzut o mulțime care se înghesuia în jurul unui obiect pe care nu-l puteam vedea. Împins de o curiozitate morbidă, mă apropiam, când din zidul de oameni a apărut, scos de subțiori, un disperat care urla. Înnebunise de ceea ce văzuse! Cu greu mi-am făcut loc prin mulțimea împietrită de oroare.” Gheorghe Jurgea-Negrilești