Poezia lui Ioan Es. Pop este o poezie a indistinctului, a indeterminatului, a metamorfozei încremenite la jumătate. Există aici, mai mult decât la orice poet postbelic, vocația eșecului, a ne-terminatului, a negativului, a ființei întrerupte, a ființei care resimte izolarea ca pe o damnare și pentru care damnarea înseamnă viață.

Nicăieri spaima de viață nu este mai autentică, nicăieri nimicul nu este la mai mare preț. Pentru că nimeni nu se trezește în întregime aici. Trezirea ar echivala cu izolarea vieții de moarte, iar aici viața este o dramatizare a morții, este unica posibilitate de a o privi din exterior, aflându-te chiar înăuntrul ei. Pentru că în moartea aceasta cobori, te ridici și apoi umbli, poți împlini treizeci de ani de moarte de la naștere încoace și să fii mai viu ca oricând. Citind Căderea-n sus a corpurilor grele, veți (re)întâlni un foarte-mare-poet. (Teodor Dună)