Zamfir Bălan îşi conduce cititorul pe traseele unei lumi parcă extrase dintr-o „coajă de nucă”. Pe alocuri, scrisul este hiperrealist; alteori – impregnat de vis, cu alunecări în fantastic subtile, străbătute de un fior de anxietate. Mâna sigură, experimentată din punctul de vedere al tehnicii literare, se lasă în voia unor descrieri de fineţe, creează atmosferă, face să sclipească peisaje, luminează personajele unui univers mărunt, cu oameni care rar interesează proza – o alegere inspirată şi fecundă. E aproape mereu dificil să intuieşti coordonatele acestor călătorii stranii, în care parcă te-ai afla pe faimoasa scară a lui Leonardo, de la Chambord, unde cei care urcă nu îi întâlnesc pe cei care coboară. Prozatorul scrie cu empatie mai puţin comună despre singurătăţi şi despre întâlniri care ar fi putut să se întâmple, dar s-au pierdut în clivajul unor felii de realitate ce nu comunică între ele.
În totul, un florilegiu de povestiri menite să restaureze acea plăcere a textului fără de care literatura nu ar exista.

Radu Voinescu