La prima lectură, "Aventurile lui Gulliver" este o carte plină de fantezie, presărată cu umor de situaţie. Acesta rezultă adesea din zăpăceala continuă a lui Gulliver, surprins de fiecare dată de ciudăţenia locuitorilor şi a obiceiurilor din ţările pe unde colindă. Jonathan Swift subscria însă ideii protestante potrivit căreia omul este, prin natura sa, un păcătos, care, deşi înzestrat cu raţiune, nu o foloseşte de fiecare dată pentru a face bine. În plus, era un scriitor destul de incomod pentru Coroana britanică, întrucât nu ezita să critice, fie şi fantezist, erorile de guvernare, structura socială, religia. Ştiind aceste detalii, vom înţelege de ce regele liliputanilor vede în Gulliver nici mai mult, nici mai puţin decât o armă eficientă împotriva locuitorilor din Blefuscu, pe care speră să-i nimicească într-o clipă. Mici şi aparent comici - a se înţelege că aşa sunt şi acţiunile şi felul lor de a gândi- prin neputinţa lor, liliputanii au rigori care dau fiori – vezi interdicţiile pentru Gulliver - şi nu sunt mai puţin cruzi decât uriaşii…sau decât adevăraţii regi.