„De fiecare dată când deschizi o uşă şi păşeşti peste un prag săvârşeşti, conştient sau nu, un gest ritualic. Pătrunzi într-o lume care nu te cunoaște și nu te conține, căreia ii eşti,deocamdată, străin. Din statutul acesta decurgeau, in societățile tradiționale, o suită de comportamente ale celor dinăuntru și o serie de interdicţii pentru cei din afară.

Emilia Ivancu arecurajul de a imbraca pelerina unui homo viator și de a străbate teritorii și clipe, asumându-şi statutul de ființă-intre-lumi, învăţând limitele şi nelimitele zilelor, lunilor şi anotimpurilor cei se aştern Inainte, niciodată egale cu ele însele, fluide şi schimbătoare ca viața însăşi. Calendarul poetic în care dă roată anului, din noiembrie până-n noiembrie, ca şi cum ar respectaritmuri străvechi, celtice, rescrie tainic una dintre ideile lui Ernst Jünger, din Cartea Ceasului de Nisip. Hieroglifa timp se scurge diferit prin nisiparnița poeziei, conferind simultan unsentiment de intimitate şi de regăsire, dar și unul de tristețe în faţa destrămării, a trecerii şi a dispariţiei. In versurile ei, desprinse dintr-o sensibilitate arhaică, pulsează deplin inimaintregului, sträluminat intr-o clipă rotundā (kairos), in care solzii cad de pe ochi şi privirea înoată în mările de dincolo de vizibil.

Lepădându-şi mereu pieile, aşa cum timpul işi lasă în urmăchipurile trăite până la ultimul rid, poeta învață lecția bătrânului călugăr, potrivit căreia toată lumea e a ta când ai renunţat la ea". In fapt, nici timpul şi nici spațiul nu contează, deşisunt atât de puternic marcate în texte, căci scrisul înseamnă continuu „trecerea unui râu". Singura care rămâne e devenirca, citită în cheia întâlnirii cu sine și cu celălalt, în fiecare loc șiceas, ca-ntr-un caleidoscop interior, arătând la fiecare rotire viziunea unui alt sentiment.” -- Cristina Bogdan