Va veni cândva un mare împărat care va salva lumea, spune mereu un păstor bătrân. De unde știe asta? Poate de la bătrânii dinaintea lui, care spuneau și ei ce-și mai aduceau aminte din vorbele înțelepților din vechime. Ceilalți păstori nu-l cred pe bătrân și-l iau în râs. Ehe, de când o tot spune bietul moș pe asta cu împăratul… Și degeaba! Bine ar fi, nimic de zis, să vină un mare împărat și să arunce cu bogății în stânga și-n dreapta, că mare nevoie ar avea și ei, niște păstori săraci. Că dacă nu să aducă bogății, de ce-ar veni împăratul acela, sau, cum îi spune bătrânul, Mântuitorul?

Bătrânului păstor nu-i pasă prea mult de vorbele celorlalți. Așa vorbesc oamenii de când e lumea. Însă îl doare că nici nepotul său nu e prea încrezător. Îl întreabă mereu pe bunic cum va fi acel mare împărat. Copilul nu și-l poate imagina decât cu coroană, sabie și mantie – ca un împărat din povești, cum altfel? Iar gândul îi stă și nepotului tot la aurul și argintul cu care, fără îndoială, acel împărat îl va răsplăti pentru cât de frumos știe să cânte la fluier. Și dacă marele împărat nu va fi așa cum își închipuie el, plin de bogății? îl întreabă bătrânul pe nepot. Îi va mai cânta? Nici vorbă, răspunde copilul.