„și s-ar fi spus despre opera unei femei/ dacă nu s-ar fi spus despre/ privirea lui asupra ei,” scrie Iuliana Lungu, expunînd tactici de poluare a activității artistice, reducere la tăcere, de asimilare, obiectificare, reprezentare și exploatare a creației și vieții femeii. Ea face audibile și vizibile povești oprite, ritmuri frînte, reprimate sau îngropate, surprinzînd contexte istorice, existențiale, mitologii, deconstruind mituri, întorcîndu-ne privirea către sine, dar și către lume, trasînd și deschizînd drumuri. CantoHondo. Loba cîntă mai departe este o carte incantatorie, non-conformă, vrăjitorească, o carte a iubirii și a sufletului, a renașterii, un (des)cîntec care răzbate în fiecare dintre noi asemenea fetei „care vorbește despre/ rezonanță și scoaterea unui/ minereu interior, războinica pregătită să nu mai fie rănită/ în luptă, să se întoarcă mereu la//ea,/în(apoi).” O carte intensă și orchestrală. (Medeea IANCU)