Capcanele închipuirii

Dacă în poezia sa Monica Pillat ne-a obișnuit cu un registru tematic și stilistic mai degrabă grav, interiorizat, profund spiritualizat, în proză (mai ales în Croitorul de cărți și în „microficțiunile” din volumul de față), ea ne dezvăluie un alt chip: unul deschis spre jocurile textuale și spre jocurile fanteziei și ale experimentului.

În această fascinantă disponibilitate ludică, sunt transgresate frontierele convenționale dintre instanțele narative și, în sens larg, artistice (autor, personaje, cititor, privitor), dintre instanțele extratextuale și cele intratextuale (indiferent dacă textul este unul literar sau unul pictural), dintre lumea realității și lumea ficțiunii, în fond (amintindu-mi, de pildă, o proză scurtă din 1979 a lui Woody Allen, Episodul Kugelmass), dar și frontierele temporale. Cel puțin în două dintre texte, derularea narațiunii se face concomitent cu reflecția metatextuală, în fapt, cu o veritabilă lecție de naratologie în desfășurare practică. Cât privește subminarea frontierelor temporale, da, personaje din trecut își pot face apariția în prezent, după cum personaje din prezent se confruntă cu identitățile lor viitoare. „Ce lucru straniu: vremea!”– sună un vers dintr-un poem celebru al bunicului autoarei. Și, într-adevăr, Timpul se arată a fi o temă obsedantă în scrierile Pillăteștilor: Ion, Dinu, Cornelia, Pia, Monica…

George Ardeleanu