Paginile de arhivă ce se află la baza cărții precedă texte înrudite în spirit și… procedură ale perioadei comuniste, de curând recuperate și valorificate, precum stenograma întâlnirii din 1985 dintre Nicolae Croitoru, Dumitru Radu Popescu și scriitorul disident Dorin Tudoran, text publicat în volumul Eu, fiul lor, cel care i-a inspirat regizoarei Gianina Cărbunariu spectacolul x mm din y km, dar și stenogramele consemnând întâlnirile lui Nicolae Ceaușescu cu scriitorii autohtoni (1971-1975), adică materia volumului Ceaușescu, critic literar alcătuit de Liviu Malița cu câțiva ani în urmă.

Istoria acestor pagini este clarificată în nota ediției, semnată de Ion Vartic: „Dactilograma transcrie stenograma ședinței din 30 iunie 1952, din redacția revistei Viața românească, ședință consacrată așa-zisei «analize» a piesei Caragiale în vremea lui de Camil Petrescu. Comandată cu ocazia centenarului nașterii lui Caragiale, piesa urma să apară, în anul 1952, în Viața românească; în acest scop, redacția revistei organizează o interminabilă discuție în jurul textului piesei, «în speranța că pe baza ei se va putea ajunge la o redactare pe care ea (revista) să și-o însușească, căci în definitiv acesta este dreptul unei reviste». (…)

Piesa n-a apărut în revista respectivă decât în 1957, an când apare și în volum la E.S.P.L.A., în colecția de teatru a editurii. (…) În fine, pentru cel care citește piesa în paralel cu dactilograma, reiese că versiunea supusă «procesului» din 30 iunie 1952 este, practic, identică cu aceea tipărită în 1957, dovadă că autorul nu și-a însușit reproșurile tovarășilor cenzori literari partinici.

Interesul aparte al dactilogramei nu stă, însă, deloc în informațiile despre procesul de creare/desfigurare a piesei lui Camil Petrescu, ci, evident, în faptul că ne conservă, în stare nemachiată, un model concret al acțiunii totalitarismului ideologic (oricare i-ar fi culoarea!) asupra individului (în speță, aici, asupra creatorului). De aceea, această stenogramă transcrisă devine, pentru noi, un document emblematic. (…) Un text dialogal rămas în starea de inform naturalism documentar, text ce așteaptă un dramaturg (…) și un regizor care să-i cristalizeze forma dramatică virtuală, să-i accelereze teatralitatea naturală și să-i îngroașe accentele, transmutându-le decis în zona teatrului absurdului.

Căci e incredibil câte tâmpenii pur și simplu pot debita, cu un aer savant și pătruns, interlocutorii din această piesă-document, dându-ne uneori impresia că avem de-a face cu un teatru al deriziunii: «iluștrii» interlocutori – vedete ale proletcultismului timpuriu – par mai curând niște fantoșe mânuite de limbajul politico-ideologic, cu sloganurile de rigoare.” Numele lor, de tristă amintire, sunt Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Ion Vitner, Silvian Iosifescu, Aurel Baranga, Traian Șelmaru (prin corespondentă), cu toții în floarea vârstei și… a carierei, ocupând funcții importante în presa de partid, la Uniunea Scriitorilor sau la Universitate. În fața lor se află creatorul lucid, cu slăbiciunile, cu iluziile sale (printre care – cea mai evidentă – aceea că un „dialog efectiv” mai este încă posibil), dar mai ales cu ironia sa neîndurătoare, ale cărei accente subversive nu îi vor scăpa, desigur, cititorului avertizat asupra epocii, dar mai ales asupra biografiei și operei camilpetresciene.