Tone de hartie s-au scris, de-a lungul timpului, despre Caragiale, lucruri povestite de el, de familie sau consemnate de prieteni si relatate de biografi si istorici ai literaturii. Cu fiecare aprofundare a operei si a dramaturgului, lucruri inedite ies mereu la iveala. In spatele succesului de care s-a bucurat marele dramaturg Ion Luca Caragiale s-a ascuns tot timpul povestea unei vieti triste.
Intr-o scrisoare adresata Vlahuta, Caragiale scrie: Sunt copil de parinti sarmani. Am ramas dupa moartea lui tata-meu singurul sprijin al mamei si al sori-mi. Am invatat atata scoala, cata la limita mi-ar fi de-ajuns sa ma pot apuca de invatatura Dreptului si sa ma fac avocat si sa ma introduc incet-incet, in afaceri si in politica. Am o educatie nu tocmai ingrijita, fiindca parinti mei n-au avut mijloace sa-mi dea una mai aleasa; dar am putin bun simt si cum poti constata si d-ta ma exprim fara vreun fel original de gandire de gandire, destul de limpede si de comod.
Pe vremea aceea, nu aparuse satiricul si ironistul. Caragiale era prea mult hartuit de viata, ca sa ia lucrurile in usor si apoi nu avea nici experienta pentm a lua o hotarare rapida. Aparuse insa autocriticul si censorul.
O vreme, I. L. Caragiale si cu ai lui stau la o verisoara, Cleopatra Lecca, divortata de colonelul Poenaru. Cleopatra Lecca este inspiratoarea nemuritoarelor versuri ale lui Eminescu: Pe langa plopii fara sot. Ea venea si la lecturile Junimii, in casa lui Titu Maiorescu. Se prezenta la sedinte grozav de vopsita si starnea senzatie si rumoare. Dar cel care era impresionat de aparitia ei, era Eminescu, care banuia pe Caragiale ca face curte verisoarei. Din aceasta pricina, Eminescu, care era tot o fire impulsiva, il amenintase pe Caragiale cu moartea. Acesta se silea insa, sa-l linisteasca, reusind cu multa greutate sa-i risipeasca banuielile.