Vasile Igna este poet, deși scrie și proză, om delicat și tăcut. Pare a se răsfrânge în el însuși. Nu se apără excesiv de ceilalți, dar nici nu se predă numaidecât. Sentimentele și le păstrează pentru cărți care alcătuiesc provincia lui de cărturar nostalgic nimerit din greșeală printre vietățile crude din lumea mare. Politicos, refractar prin structură la vulgaritate, discret fără exuberanță, va fi întotdeauna un om și un poet închis între petalele sufletului său ca într-un mare și roșu trandafir. (Nicolae Manolescu, 1982)

Cu Vasile Igna pășim, e limpede, în perimetrul – inextricabil, sacru și profan – al poeziei: al celei dintre euforie și deznădejde, dintre alean și subite accese de resemnare, dintre surâs și ușoară compătimire, dintre înfrângerea sinei și contemplarea aprigă (cu angelică iubire ori nițel înveninat sarcasm) a lumii de afară. […] Poezia lui e de aceea neunitară, cumpănită între extreme, contradictorie adesea, elegantă, strunită, poate și semeață, veridică, amatoare de scurtături, aluzii, încifrări și neușurințe. E o poezie subtilă, puternică, fascinantă, subteran ritmată, netemătoare de taine, iscodiri și ambuscade. Proprie îi este o extremă detașare (de lucruri, de oameni, de mediu), concomitentă unui interes pătimaș pentru tot ce ființează și se petrece în jurul său. (N. Steinhardt, 1987)

Temperament poetic foarte sensibil, Vasile Igna se manifestă mai întâi ca „ecolog liric”. Natura este pentru autorul Stării de urgență atât de presantă ca termen al ecuației personale, încât o ia sub „protecție” din unghiul unei percepții ireale prin suavitatea visătoare. Situând-o în spațiul incomensurabil dintre iluzie și deziluzie, o proiectează în imagini proaspăt tremurate, parcă răsfrânte în apă. […] Prin pulsațiile metaforice ori pur constatative, prin secvențele unui real cenușiu, stors de vlagă, prin vorbele în doi peri, inhibate, ușor ironice, poetul introduce natura prin ușa din dos a civilizației atât de încrezătoare în sine (ușa din dos fiind însuși oficiul liric). (Gheorghe Grigurcu, 1986)

Cu sau fără voia noastră, scriem toată viața o singură carte. O carte ca un copac ale cărui ramuri se ridică spre cer, dar care are rădăcinile în solul capricios, și greu de desțelenit, al visului. Suntem, altfel spus, părinții, urmașii și mărturisitorii propriilor iluzii, ezitări, strădanii și neputințe, arhitecții și zidarii unui claustru cu zăbrele de ceață. În chiliile lui, poruncile, limba, dicția, stilul, prozodia se pot modifica, dar rigorile visului rămân neschimbate. (Vasile Igna)