Toate creaţiile spirituale şi artistice din Germania ultimului deceniu şi jumătate nu au fost împlinite la adăpostul unor condiţii faste, în cadrul unor relaţii sufleteşti şi materiale protectoare; nici o operă nu s-a putut desăvârşi în siguranţă şi în tihnă, din contră, condiţiile de dezvoltare artistică şi spirituală au fost acelea ale unei problematici generale foarte dure, au fost condiţii de necesitate, tulburătoare şi dureroase, condiţii de suferinţă şi haos aproape estic, aproape rus, condiţii în care, însă, spiritul german nu a încetat să-şi asume principiul vestic, european, al cultului formei. Căci, nu-i aşa, acesta este un principiu de onoare al Europei! (Thomas Mann, la decernarea Premiului Nobel, 1929)
Imaginea şablon a acestei societăţi care îşi trăieşte apogeul, dar şi declinul în romanul lui Thomas Mann se destramă prin minuţia cu care autorul răscoleşte fiecare ungher, fiecare sertar, nu dintr-o curiozitate maladivă, ci pentru a conferi şi mai mare amplitudine reliefului interior al unei lumi închise. Printr-o subtilă dialectică, romanul oferă tocmai tensiunea dintre partea luminoasă a tabloului de gen şi partea lui de umbră, acele imponderabile şi infinitezimale din spatele unei gesticulaţii emblematice. (Angelo Mitchievici)