Casa tăcerii, al doilea roman al lui Orhan Pamuk, este plasat în Turcia anilor 1970, o perioadă de tulburări politice.

Deşi e vară şi casa ei se află la un pas de plajă, Fatma nu reuşeşte să se încălzească sub plapuma ei înflorată. Ajunsă la vârsta de nouăzeci de ani, suferă întruna de frig şi nu mai poate dormi, aşa că îşi petrece zilele şi nopţile amintindu-şi frânturi din viaţa ei plină de tristeţe, venin şi răzbunare. Ca în fiecare an, cei trei nepoţi vin s-o viziteze, iar poveştile lor, şi ele triste şi pline de venin, se întreţes cu a ei, pe măsură ce păcatele lor îi aduc aminte de păcatele tinereţii.

Romanul, în care scriitura lui Pamuk, deja matură şi rafinată, îşi conturează temele ce îi vor deveni definitorii – pendularea între istoria Turciei şi destinele individuale, iubirea ca amestec paradoxal de obsesie şi luciditate, ruptura între generaţii şi fantasmele apropierii de Occident –, a fost distins în Turcia cu premiul Madaralı, iar traducerile în franceză şi engleză au obţinut Prix de la Découverte Européenne (1991) şi o nominalizare la Man Asian Literary Prize (2012).