Să luăm acum în considerare teza care rezumă lecţia Auschwitz-ului: omul este cel care supravieţuieşte omului. În primul sens, ea se referă la musulman (sau la zona gri) şi va desemna capacitatea inumană de a supravieţui omului. În cel de-al doilea, ea se referă la supravieţuitor, şi numeşte capacitatea omului de a-i supravieţui musulmanului, non-omului. Dar, la o privire mai atentă, cele două sensuri converg într-un punct, care constituie, ca să spunem astfel, nucleul lor semantic cel mai intim, în care cele două semnificaţii par să coincidă pentru o clipă. În acel punct stă musulmanul; şi, în el, se desprinde cel de-al treilea – mai adevărat şi, în acelaşi timp, mai ambiguu – sens al tezei, acela pe care Levi îl proclamă spunînd „ei, musulmanii, striviţii sînt martorii integrali”: omul este non-omul; cu adevărat uman este cel a cărui umanitate a fost în întregime distrusă.

Giorgio Agamben s-a născut în 1942 la Roma. Predă estetica la Universitatea din Veneţia şi este profesor invitat la diferite institute europene şi americane, printre care şi prestigiosul European Graduate School, unde este coleg cu Peter Sloterdijk, Jean Baudrillard, Slavoj Žižek, Alain Badiou şi alţi filosofi contemporani de prim rang. Fost participant la seminariile lui Heidegger, este responsabil cu editarea în limba italiană a operei lui Walter Benjamin. Dintre lucrările sale amintim: Bartebly, la formula della creazione (Quodlibet, 1993, cu Gilles Deleuze), Mezzi senza fine. Note sulla politica (Bolati Boringhieri, 1996), Quel che resta di Auschwitz. L’archivio e il testimone (Bolati Boringhieri, 1998), La comunità che viene (Bolati Boringhieri, 2002), Stato di eccezzione (Bolati Boringhieri, 2003), Profanazioni (Nottetempo, 2005).