Un florilegiu de proze scurte, insolite prin incercarea de abolire narativa a timpului, avem in aceasta carte. O dubla abolire, mai intai personajele par sa faca mai toate efortul de a parasi lumea cotidiana, intr-un refugiu contemplativ, in salbaticie sau izolare, apoi formula epica insasi care este de un cautat anacronism. O parte dintre proze au caracterul unui realism de observatie a universului cotidian. In altele, autorul mizeaza cu decizie pe mit si parabola, ai permanent senzatia ca povestea incifreaza o invatatura tainica, o limba uitata. Tema fundamentala a tuturor este singuratatea, retragerea, izolarea care instituie distanta. Omul de la fereastra este emblema acestei situatii epice. El e in afara lumii pentru a o observa sau, ca pictorul dintr-o alta proza, pentru a gasi culoarea albastra a prafului. „Nu urmarea ceva anume, dar spectacolul strazii, dinamica oamenilor, frunzelor sau a masinilor, ii spunea mereu ceva. Era un spectacol la care nu participa si pe care nu il influenta. Fiindu-i strain, ii placea”. Miscarea textului are mereu ceva oriental, hieratic, o lentoare hipnotica. De unde si a miraculosului. Care in unele proze intra intr-un interesant dialog contrastiv cu observatia morala, realista. Marcata de ironia coroziva si blanda totusi (Parlez-vous français?, Povestea lui GFT, Cea mai vesela paine din lume). Personajele din acest palier sunt oameni fara insusiri, scaldati in mediocritate si singuratate, („imi vorbiti de parca as avea un viitor”, spune cineva) straini la modul fizic si psihologic de lumea in mijlocul careia traiesc, dar in jurul carora universul se curbeaza brusc intr-un fel de aura a miracolului. Autorul nu se fereste de lirism, de enunturile metaforice: „Era ca o santinela care se pazea singura. In fata ferestrei sale, era regele unei tari inexistente.”, „sa stii sa nu opresti zborul unui inger”, „Dragostea se hraneste cu distante potrivie si discrete”, „corbii mintii”, „Da, am trecut prin multe locuri si peste tot am lasat fructele mai dulci decat erau. Am daruit femeilor dragoste si barbatilor minte pentru a o intelege” etc. Ironia si observatia detaliului moral sunt principale insusiri ale naratorului. Iar personajele sunt marcate de un fel de imbacsire existentialista a vietii lipsita de orizont. Naratorul este un pictor al clar-obscurului, ca intr-o proza in care se joaca pe raportul cuvant – imagine fotografica, reprosand celei din urma ca lasa anumite detalii in umbra.

O alta categorie de proze este formata de cele de tip basm-parabola. Fata care zambea tot timpul sau Ragina cu degete lungi sau Irandà, Padurea gandurilor rele. Aici vointa de singularizare a scriitorului este mai pregnanta, se situeaza programatic la antipodul realismului minimalist, mizerabilist si nombrilist al prozei actuale. Parabola este atemporala tocmai pentru ca ambitioneaza sa prinda in coaja ei tare miezul dulce al unei eternitati de sens. Parabola inseamna esenta, adevar tare, imperisabilitate si discreta filozofare. Scriitorul are minutia unui caligraf japonez, imbinata cu o anume lentoare „orientala” a miscarii epice care creeaza mediul necesar miraculosului prezent in aceste proze. „─ ca si cum ai inota in mine... ma topesc, sarea mea iti mangaie buzele... drumul este deschis, te asteapta, te invaluie... ma gandesc ca te vei imbraca la noapte doar cu gandurile mele... daca reusesti sa deschizi usa, vei gasi doar apa vie... Irandà”. Un astfel de mesaj in sticla primeste un Robinson de buna voie de la o sirena. Cititorul trebuie sa regaseasca, sa accepte aceasta conventie simpla a Povestii arhetipale. Altfel spus, un fel de puritate uimita, copilareasca, prin care se sterg granitele realitatii dure. Da, pare a ne spune scriitorul, povestile sunt mesaje de iubire care ne vin de dincolo atunci cand suntem mai singuri si mai lipsiti de speranta. Este cate o plecare in mai fiecare dintre aceste basme, caci numai la capatul unei plecari este posibila regasirea de sine. Un scenariu initiatic sugerat cu aceeasi discretie care marcheaza scrisul autorului. „― Aici pot sa uit totul. Si nu voi invata nimic nou”, spune fotograful. Si in acest aici de dincolo de spatiu si de timp este locul povestii: „Praful era singurul care ii cunostea pe toti. Vantul, care batea prin oras la aceeasi ora, parea sa tina loc de telegraf. Pe el il ocolea. De pe veranda, asezat pe un vechi balansoar, privea fara uimire cum praful schimba fetele oamenilor intre ele”. Ambiguitatea unor astfel de descrieri si ritmul ma duc cu gandul la stilul de simpla sofisticare a unui Khalil Gibran de exemplu. Cred ca, in ciuda aparentelor, nu este deloc simplu sa ai o astfel de „imaginatie mitologica”, i-as spune. Se lucreaza, fireste, cu piesele din puzzle-ul traditional dar din care trebuie sa obtii o figura noua. Frumoasa este, de pilda, povestea degetelor lungi ai reginei ca simbol discret, desi atat de vizibil, al dragostei. O dragoste „de poveste”, cum mai apare si in alte texte. Melancolia (o mai fi existand termenul in sofisticatele manuale actuale de psihologie?) scalda toate prozele acestea intr-o dulce lumina crepusculara. Nu insist asupra „invataturilor” tainice ale acestor parabole. Ele raman sa bucure intimitatea fiecarui cititor.

Dragostea, moartea, singuratatea, pustiul cotidian fara sens sunt temele recurente. O proza precum Dimineata Domnului Protopopescu are o idee epica la fel de insolita ca si nasul gogolian. Numai ca aici nu se pierde ceva anatomic, ci se castiga. Tot intr-o dimineata. Nu se construieste o enorma deriziune a socialului, ci o radiografie a intimitatii. Un prozator mai putin atent la nuante ar fi cazut lesne intr-un fel de pitoresc al vulgaritatii. Ciprian Apetrei reuseste sa pastreze, tocmai in pofida unghiului cu totul original de abordare, aerul de simpatie care il apropie de fiecare dintre personaje. Ceea ce ar fi putut fi o hiperbola sarcastica si caricaturala devine o metafora incarcata de duiosie a dragostei senecte. Astfel de transformari sunt specifice acestor proze. Ciprian Apetrei scrie cu un fin simt al semitonurilor, in fraze scurte, precise, construind cursivitatea neaparat necesara curgerii oricarei povesti. M-a mai dus cu gandul aceasta lectura la una tot clasica, la Micul Print. Si mai precis la ideea imblanzirii (atat de necesara vremurilor noastre!) umanului. Poate ca in asta sta nevoia noastra de poveste: „Iar cine a baut din apa sa si a stat la umbra stejarului, nu a mai chemat niciodata lupii”. (Christian Craciun)