După trei volume de versuri mai mult decât remarcabile, Diana Geacăr ne surprinde cu câteva povestiri scrise în acelaşi registru minimalist, temele sale predilecte fiind singurătatea, lipsa de comunicare, urâtul existenţial, oboseala. Indiferent dacă decupează secvenţe din filmul unor existenţe mărunte, dacă evocă, fără obişnuitele accente nostalgice, cu un realism crud, scene de adolescenţă sau dacă abordează parabola cu vagi rădăcini kafkiene, tonul este mereu dezabuzat, oamenii – singuri şi obosiţi, iar sentimentul eşecului este prezent pretutindeni. Asupra unor teme majore, cum ar fi dragostea, viaţa de cuplu, maternitatea este proiectată o lumină violent demistificatoare, totul este insignifiant, banal şi tinde să se prăbuşească în derizoriu. Tragicul Dianei Geacăr fiind, în cele din urmă, tragicul lipsei de sublim şi de tragic, drama sufocării în banalitate.

Octavian Soviany
Singurătate, depresie, nevroză, disforie, exasperare – toate în cantități enorme,insuportabile, injectate până în capilarele fiecărei fraze. Toate coagulând în imagini de o frumusețe întunecată şi maladivă. Toate, în acelaşi timp, tânjind până în aceleași capilare după atingerea umană, după căldura altui suflet sau măcar a altui corp. Puţini pot suporta asemenea cantități de singurătate; dar și mai puțini le pot transforma în literatură atât de caldă și de umană. Diana Geacăr este unul dintre acești foarte puțini.