În cinematografie, la început nu a fost cuvântul. Imaginea a evadat din cușca senzorială în care era închisă și s-a suprapus peste realitate.

Într-o primă etapă, cinematografia a dublat lumea, oferind privitorului o copie perfectă a acesteia. Efectul surpriză a trenului ajuns în gara de la Ciotat a constat în mișcarea înregistrată și reprodusă cu precizie de aparatul de filmat.

Desigur, exista fotografia, realistă, dar înghețată într-un timp și spațiu-alteritate, ce nu mai era al nostru.

Exista și teatru, conceptual, idealist, mai aproape de formele pure, ce mișca realitatea, dar realiza o mișcare ce nu era naturală, stranie și prea perfectă ca să aparțină omului supus devenirii.

Abia cinematograful a eliberat mișcarea de gândirea ei, de mecanica reprezentată în minte.

În cinematografie, mișcarea nu se reprezintă, ci se reproduce; ea este aceeași cu cea reală, din timpul și spațiul extra-cinematografic: aceasta au realizat primii spectatori de cinema, mirați, dar și terifiați de faptul că fotografia se mișcă, de faptul că asistă la deplasarea spațiului și a timpului însele.