În urma celui de‑Al Doilea Război Mondial, instaurarea regimului comunist în România s‑a desfăşurat sub umbrela ideologică a Moscovei, urmând îndeaproape principiile formulate de Lenin şi de Stalin.

Fundamentul teoretic al utilizării filmului în scop propagandistic îşi are originea în decretul din 1919, prin care Lenin a naţionalizat industria cinematografică rusă, recunoscând potenţialul acesteia de a influenţa masele, în special pe cele lipsite de educaţie formală.

În context românesc, după 1945, cinematografia a devenit un vehicul esenţial pentru transmiterea mesajelor politice şi ideologice. Departe de a fi doar un suport de divertisment, filmul s‑a dezvoltat ca un martor al schimbărilor politice şi ca un factor activ în configurarea mentalităţilor colective.

O dovadă elocventă este reprezentată de persistenţa mitului „Epocii de aur” a lui Ceauşescu, influenţat şi de producţiile cinematografice ale perioadei.

Pe acest fundal, regimul a investit semnificativ în infrastructura de producţie şi difuzare, impunând totodată un control ferm prin mecanisme de cenzură.

Acestea acţionau de la stadiul iniţial al proiectelor – scenariul –, demonstrând astfel rolul‑cheie al scenaristului, considerat vital în conformarea filmelor la exigenţele politice.