O bună parte a psihologiei rămâne străină unei forme de sensibilitate căreia abia discursul filosofic reușește să i se adreseze.

Este vorba despre o așa numită „sensibilitate metafizică”, cu emoții și sentimente specifice ce adeseori poartă același nume cu cele abordate de psihologi: iubirea, plictiseala, anxietatea, fericirea, nostalgia ș.a.m.d. Un psiholog care citește un text filosofic despre una dintre aceste „emoții” – sau despre o alta, poate nici măcar inclusă în dicționarele de psihologie – își dă seama pe loc că are de a face cu termeni diferiți, ce au un conținut aparte și trimit la o realitate de o altă natură.

Există totuși o ramură a psihologiei care face o excepție notabilă de la această regulă.

E vorba de psihologia umanistă sau existențială, pe scurt de psihoterapie – cu variațiile ei ce pot părea uneori nesfârșite dar care, coborând spre origini, se împletesc și se unesc în personalitatea lui Freud, un adevărat geniu bivalent, deopotrivă psiholog și filosof.

Nu întâmplător Freud a fost alăturat figurii întemeietorului de religie: el reușește, sub semnul unei chemări salvatoare, să adune și să împace două naturi contradictorii.

Cartea de față s-a constituit ca urmare a unui eveniment unic la nivel mondial: o conferință pentru psihoterapeuți (în cazul de față, de factură rogersiană, direcție fondată de Carl Rogers) dedicată operei lui Emil Cioran, un filosof care dedică sute de pagini analizei profunde a acelor afecte metafizice – îndeobște ignorate de psihologie.

În ultima vreme, psihoterapia și-a deschis suficient de mult perspectivele astfel încât să iasă din teritoriul sexualității și al traumatologiei spre un gen de trăiri cu totul aparte precum „neajunsul de a te fi născut” sau „ispita de a exista”!